Trecutul este ca un balaur fioros, dar dacă vei avea curajul să-l confrunți, 

nu va mai avea putere asupra prezentului și al viitorului tău.

PENTRU CA UN COPAC SĂ POATĂ CREȘTE, ARE NEVOIE DE RĂDĂCINI PUTERNICE… pentru ca un om să crească, să se dezvolte armonios, de asemenea, are nevoie de rădăcini puternice, adânc înfipte într-un mediu bun numit familie. Când familia în care crești nu este cea biologică, lucrurile devin mai complicate, mai delicate. Se întâmplă de multe ori să fie altfel atunci când un copil crește într-o familie adoptivă. Nu spun că pentru toți copiii este la fel, dar pentru mine așa a fost… a fost atât de altfel încât am crezut că mă voi pierde pe mine și nu mă voi mai regăsi niciodată dar cumva am reușit mereu să mă ancorez în ceva… cineva și astfel, să pot merge mai departe. 

Pentru că nu am simțit iubirea aceea necondiționată de care știm că avem nevoie într-o familie, am fost mereu gata să accept orice condiție doar pentru a fi acceptată, doar pentru a mă simți importantă, parte din familie și mai ales pentru a mă simți iubită. Lipsa sentimentului de atașament și autenticitate m-a dus adesea la ambiguitate în ceea ce gândeam, vorbeam și  făceam. Chiar dacă atunci nu știam că există cameleoni, mă comportam ca unul și făcând așa nu mă mai găseam pe mine.

În asemenea condiții, iată-mă la vârsta de 14 ani, mutată într-un oraș de provincie în urma divorțului părinților adoptivi. Mergând la o școală nouă, m-am străduit să fiu acceptată și evident să nu fie descoperită istoria vieții mele dar într-un oraș mic nu te poți ascunde prea bine. Faptul că tânjeam să fiu acceptată, apreciată… m-a ajutat ca să zic așa, să mă apropii de oameni, să fac tot ce ținea de mine pentru a le câștiga atenția, admirația și prietenia. Am reușit să leg câteva prietenii prețioase care îmi dădeau aripi prin faptul că puteam fi eu însămi și eram prețuită.

În ziua în care împlinisem 14 ani, plănuiam o ieșire cu prietenele mele și eram foarte nerăbdătoare să înceapă această zi, neștiind ce surpriză-mi va aduce. Dimineața, pe când îmi desfășuram treburile casnice pe care le aveam trasate, mama mea adoptivă vine la mine și așa ca din senin, stând în pragul ușii, îmi spune: în adevăr ești înfiată… Așezam niște farfurii în dulap după ce le spălasem și le ștersesem. Locuiam în apartamentul unui văr și toate lucrurile din acel apartament erau scumpe, prețioase… știam bine acest lucru… de fapt, pe unele nu aveam voie să le ating… Așezam farfuriile într-un dulap jos, deci nu eram în picioare să le pot scăpa din mână. 

Adevărul este că mereu simțeam că nu sunt parte din familie, oricât îmi doream să fiu și mă străduiam… oh Dumnezeu știe cât de mult mă străduiam! Dar când am aflat că într-adevăr nu sunt parte din familie, tot ce am simțit a fost un sentiment de vid, de suspendare-n aer… de fapt, simțeam efectiv că mi-a fugit pământul de sub picioare și că-s suspendată undeva între vis și realitate. Mi-au trecut fulger prin minte tot felul de gânduri care îmi tăiau inima, mă înnebuneau și mă schimbau. Dacă cu câteva secunde simțeam că sunt copil, acum mă simțeam deodată altfel… mă simțeam datoare față de toți și doream să demonstrez cumva că s-a meritat să mă ia pe mine…

Nu a durat decât câteva minute până când gândul cel mai ucigător să-și facă apariția în mintea mea și să nu mai plece ani la rând… de ce am fost abandonată? Vocea mea interioară n-a ezitat să-mi răspundă: pentru că nu meriți să fi iubită… Știam lucrul acesta, îl simțeam dar fugisem mereu de această realitate falsă și în diverse moduri reușisem să fentez această voce interioară și să nu o las să mă convingă cum că nu aș merita să fiu iubită dar azi, vocea mea interioară era câștigătoarea. Adevărul e că nu ar fi câștigat dacă nu m-ar fi prins într-un moment așa de vulnerabil când mă simțeam atât de singură, neajutorată și suspendată undeva între vis și realitate.

Câteva ore mai târziu am ieșit afară să mă întâlnesc cu prietenele mele și aveam sentimentul că toată lumea știe că sunt înfiată, că sunt o impostoare, că nu merit să fiu iubită… că până azi reușisem să păcălesc viața cu existența mea dar azi fusesem prinsă și demascată. Mă simțeam de parcă scria pe fruntea mea înfiată… și-mi era așa rușine ca și cum toată lumea ar vedea că am fost abandonată înainte de a fi înfiată. Atunci credeam că a fi abandonat însemna a fi fost rău, stricat, nedemn de a exista, de a fi iubit și faptul că mama adoptivă îmi spusese că mă înfiase pentru a avea pe cineva la bătrânețe care să-i fie ajutor, mă făcea să cred că am un scop și atunci doream cu ardoare să-l împlinesc neștiind ce ar presupune de fapt.

Evident, toate rudele știau realitatea și acum aflasem că toate au fost împotriva înfierii mele iar eu îi știam ca fiind oamenii cei mai importanți din viața mea. Acum nu mai știam să mă raportez la ei, nu mai știam cum să le vorbesc, ce să le spun… Mergeam printre oameni dar mă simțeam așa de singură și de intrusă în lumea lor. În fiecare celulă din corp și-n fiecare gând simțeam că nu aparțin acestui loc numit pământ. Mă gândeam că poate când mă voi trezi dimineața… nu mă voi trezi de fapt… sau mă voi trezi și voi zice că a fost un vis urât.

Cu toate acestea ziua a continuat iar eu învățam cu fiecare minut să păcălesc oamenii, să îmi ascund identitatea de abandonată, să mă mint că aparțin, că pământul este un loc și pentru mine. Toată această luptă mă consuma îngrozitor de mult dar în același timp mă creștea și mă întărea. 

Deodată au început să încolțească gânduri noi în mintea mea: oare cum e mama mea biologică? Oare unde este ea? Oare se gândește la mine? Mă mai ține minte? Oare m-ar plăcea dacă m-ar cunoaște? Adesea aceste gânduri nu erau altceva decât torturi de care fugeam cât de repede puteam dar mereu erau mai rapide ca mine și mă prindeau. Uneori mă strângeau așa de tare în mrejele lor, încât aveam sentimentul că mă sufoc și că nu mai pot înainta. Îmi era dificil să-mi găsesc rațiunea, motivația pentru a aștepta ziua de mâine, dar totuși ziua venea și mă surprindea prin faptul că am reușit să răzbesc în noaptea minții mele.

Anii au trecut și când I-am dat voie Domnului Isus să intre în inima mea răvășită, știam că tot ce găsește acolo sunt bucăți, dar El cu iubire și migală, a început să așeze bucată cu bucată și să o reconstruiască. Acum încă lucrează la ea dar e altfel pentru că-I simt lucrarea, pentru că știu că EL locuiește în inima mea, pentru că știu că nu mai sunt singură, sunt iubită și nu mai trebuie să păcălesc pe nimeni, nu mai trebuie să demonstrez că este și pentru mine loc pe acest pământ. Acum pământul nu-mi mai fuge de sub picioare pentru că știu că este susținut de Dumnezeu care este TATĂL meu. Nu un tată ca cel biologic despre care știu doar 6 lucruri dar nu și numele său… nu ca un tată adoptiv care mi-a lăsat niște amintiri ale unei existențe cu extrem de puține momente bune, multe momente de neimplicare, indiferență și cele mai speciale: de abuz… 

Și dacă azi exist și pot scrie despre toate acestea, este pentru că Dumnezeu m-a întărit, m-a căutat, m-a cucerit cu iubirea Sa, m-a ridicat la rangul de fiică a Sa, de soție, de mamă, de slujitoare a Sa. Mi-a dat resurse și m-a învățat să rescriu povestea vieții mele, să fiu o binecuvântare și să pot spune din toată inima: „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin(ă) de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.” (Isaia 12:2)

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri. (1924). Traducerea de Dumitru Cornilescu, 1924, ediția revizuită în 2016.

Publicat în Volumul nr. 2 al seriei AUTENTIC